Raport de activitate ştiinţifică pe anul 2010

Cetatea Histria a fost înfiinţată în secolul al VII-lea Î.Ch pe un promotoriu alcătuit din şisturi verzi şi acoperit de o stivă relativ subţire de loess, în partea de S a lagunei Halmiris. Histria reprezintă cea mai veche colonie grecească de pe ţărmul vestic al Mării Negre, numărăndu-se printre primele cetăţi fondate în cadrul bazinului Mării Negre. Numeroase dovezi arheologice găsite pe teritoriul bazinului Mării Negre documetează o intensă activitate comercială legată de existenţa Cetăţii Histria. În aceste condiţii se legitimează între preocupările cercetătorilor presupunerea existenţei unui port în apropierea cetăţii.

Prin poziţia acestei cetăţi la marginea Deltei Dunării, deltă formată de cel mai mare sistem fluvial din România, care a reprezentat principala sursă de sediment pentru litoralul românesc din Holocen până în prezent, aceasta a fost afectată de procese intense de sedimentare, presupunându-se că acesta a fost cauza care a determinat declinul activităţii cetăţii în secolul al-VII-lea d. Ch. (Bleahu,1963). În prezent, ruinele Cetăţii Histria se află situate în cadrul complexului lagunar Razelm-Sinoe, jumătate din acest areal fiind în prezent submers. Complexul lagunar Razelm Sinoe este alcătuit din lacurile Razelm şi Sinoe şi din grindurile marine: Saele, Zmeica, Lupilor, Chituc şi Istria.

Descrieri ale acestei regiuni există încă din Antichitate consemnate de scriitori sau oameni de ştiinţa precum Herodot, Polibiu, Strabon sau Ptolemeu Claudiu, exemplar documentate în cadrul sintezei Delta Dunării (Banu şi Rudescu, 1965). Printre numeroasele informaţii consemnate de scriitorii acelor vremuri, referitor strict la obiectivul pe care l-am avut în vedere pentru etapa 2010, de mare însemnătate sunt scrierile istoricului Polibiu (201-120 î.e.n) care semnalează existenţa în faţa Deltei Dunării a unui banc submarin primejdios pentru navigaţie, lung de 185km, situat la o depărtare de o zi de ţărm. Sintetizând informaţiile oferite de Polibiu, Banu şi Rudescu (1965) remarcă faptul că fluviile care debuşează în Pontul Euxin transportau la acea vreme cantităţi importante de aluviuni cu care construiau bare submerse la depărtare de ţărm, presupunând, pe baza acestei informaţii, că nivelul Mării Negre era mai scăzut decât cel actual.

Reconstituirea cronologică a dezvoltării complexului lagunar Razelm Sinoe reprezintă un demers fundamental pentru înţelegerea modului în care schimbările poziţiei liniei ţărmului şi ale proceselor costiere asociate au controlat destinul aşezării umane.

În acest sens, principalul obiectiv pe care l-am avut în vedere pentru prima etapa a desfăşurării proiectului, corespunzatoare anului 2010 a fost Dezvoltarea unei cronologii absolute pentru barierele litorale şi câmpurile marine din cadrul Complexului Lagunar Razelm-Sinoe(CLR-S) (*activităţile de cercetare prevăzute pentru îndeplinirea acestui obiectiv vor fi parţial valabile şi pentru realizarea celorlalte obiective ştiinţifice ale proiectului; dată fiind procedura de lungă durată a metodei de datare prin LSO şi TL, datarea probelor de sedimente şi ceramică se va efectua pe întreaga perioadă a derulării proiectului)

În vederea realizării acestui obiectiv au fost desfăşurate două campanii de teren în care au fost efectuate următoarele activităţi de cercetare:

i)                    Inspectarea  caracteristicilor fizico-geografice ale regiunii, în special a morfologiei, geologiei si stratigrafiei specifice; ii) verificarea pe teren a validităţii locaţiilor alese iniţial pentru desfăşurarea activităţilor de analiză a structurii interne şi a relaţiilor morfostratigrafice dintre depozite marine şi cele eoliene; iii) scanarea cu georadarul pe aliniamente transversale pe cele trei bariere deltaice şi vibrocarotare; iv) pre-procesarea imaginilor obţinute cu georadarul în vederea descifrării poziţiei contactului dintre strate sedimentare diferite şi a posibilei sale variabilităţi altitudinale; v) ridicare topografică în lungul aliniamentului scanat cu georadarul; v) săparea de şanţuri pentru prelevarea de eşantioane de sediment şi material organic în vederea datării prin LSO şi radiocarbon.

Principalele realizări pe care le raportăm în anul 2010 au fost prelevarea a 14 eşantioane de sedimente şi material organic (cochilii) prelevate în vederea datării prin metodele Luminiscenţă Stimulată Optic (LSO) (în cadrul laboratorului de specialitate al Universităţii din Gloucester) şi radiocarbon (laboratorul de specialitate al Institutului Oceanografic din Woods Hole) și obţinerea vârstei a 4 probe de sediment (Fig.1a, b; Anexa1).

Atenția noastră s-a concentrat în prima fază asupra arealului intramural al Cetății Histria și asupra unităților morfosedimentare proximale, respectiv asupra barierei de progradare Saele, formată în prelungirea sudică a promontoriului pe care se află în prezent ruinele cetății Histria, a câmpului marin Chituc și asupra grindurilor Istria și Lupilor. Descifrarea evoluției barierei Saele din cadrul CLR-S reprezină un demers fundamental al cercetărilor noastre preliminare datorită poziției cheie pe care aceasta o are în raport cu vechea așezare milesiană, cât și particularităților stratigrafice, respectiv existența a două seturi de grinduri care prezintă orientări diferite. Dispunerea discordantă a grindurilor le atibuim unor schimbări environmentale care au controlat dezvoltarea CLR-S și implicit au afectat activitatea socio-economică a cetății.

a)

b)

Fig.1. a) – Poziţia punctelor de prelevare a probelor de sediment pentru datare; b) Poziţia vârstelor obţinute în cadrul Grindurilor Saele şi Chituc (sursa imaginilor: Google Earth)

Primul set de grinduri, dezvoltat în partea de VNV este probabil că s-a format între acum 3.7-3.3ka și 1.5-1.2ka (cf. apendix articol Giosan și colab., 2005), prezentând  o rată medie de progradare de aproximativ 1.27m/an. Noile vârste documentează formarea celui de-al doilea set de grinduri, situat în partea de ESE a barierei Saele, între acum 1-0.72ka, cu o rată de progradare mai rapidă, de aproximativ 3.64m/an dacă raportăm vârsta probelor de sediment prelevate din grinduri diferite din partea de S a setului.

Următoarea locație de interes a cărei evoluție este în curs de a fi documentată/descifrată este reprezentată de grindul Chituc. Acesta se află la aproximativ 2.5-3km E de grindul Saele, cele două unități fiind despărțite pe cea mai mare parte a desfășurări lor longitudinale de laguna Sinoe și racordânu-se în partea de S a lagunei, respectiv în sectorul din aval (raportat la orientarea țărmului față de curenții longitudinali de țărm). La o primă inspecție a documentelor cartografice de mare precizie (imagini satelitare Spot cu rezoluție de 1m disponibile gratuit pe Google Earth) se constată o concordanță de orientare între grindurile din componența setului mai nou (partea de ESE) de grinduri din cadrul barierei Saele și cea a grindurilor din cadrul câmpului marin Chituc, respectiv NNE-SSV. O primă ipoteză sugerată de această situație, la care se lucrează în prezent se referă la o posibilă continuitate între setul recent de grinduri din cadrul barierei Saele și câmpul marin Chituc. Pe lângă această ipoteză, vârsta obținută (1.4-1.2ka) în partea de N a câmpului Chituc confirmă informațiile consemnate de scriitorii antici, anume pezența unor bancuri sau bare submerse la depărtare de țărm.

De asemenea, au fost prelevate eşantioane de sedimente pentru analiză geochimică prin scanare XRF (echivalentul a 10m) din arealul cetăţii Histria şi au fost efectuate carote pentru descrierea stratigrafiei (Anexa 2).

Dată fiind procedura de lungă durată specifică metodei de datare prin LSO, până în momentul de faţă au fost procesate 4 probe (Fig.1b) urmând ca în prima parte a anului 2011 să primim restul vârstelor.

Pe lângă analizele prevăzute iniţial a fost întreprinsă analiza spor –polen pe o carotă de 6 m prelevată din lacul Sinoe.

Anexa 1

 

Tabel 1: Poziţia punctelor de prelevare a probelor de sediment

 

Nr.	Proba	Localizare	Lat.	Long.	Adâncime (m)	Vârsta(ka)	±(ka)
1	P2S1	SAELE	44.5342	28.7611	1.25	0.98	0.1
2	P3S2	SAELE	44.539	28.77	0.95	0.89	0.1
3	P4S2	SAELE	44.478	28.75	1.1	0.72	0.08
4	C2	CHITUC	44.55728	28.89178	0.75	1.3	0.1

Tabel 2: Vârsta probelor datate prin LSO

 

 

Anexa 2

Anexa 2. a) Profile statigrafice din cadrul barierei Saele

 

Anexa 2. b) Profile statigrafice din arealul intramural al Cetății Histria

 

Anexa 2. d) Profile statigrafice prelevate din cadrul lacului Sinoe

 

 Raport de activitate ştiinţifică pe anul 2011

Regiunea Histria, situată în cadrul Complexului Lagunar Razelm-Sinoe (CLR-S) repezintă una dintre cele mai bine documentate zone costiere din punctul de vedere al evoluției  paleogeografice și al relației om-mediu. Acest aspect a fost favorizat de prezența în această zonă a ruinelor Cetății Histria, care prezintă un grad foarte bun de păstrare, urmare a lipsei unor forme majore de interferență umană în zonă în intervalul care a urmat momentului abandonării cetații, în sec. al VII-lea AD.  Cetatea Histria, situată în partea de V a CLR-S este cea mai veche cetate milesiana de pe coasta românească a Mării Negre, întemeiată în perioada arhaică (sec. al VII-le BC) într-un sector de țărm cu deschidere la mare. În prezent ruinele Cetății Histria sunt separate de apele Mării Negre de grindurile Chituc, Saele și de bariera litorală Lupilor și de Lacul Sinoe, această situație constituind o evidență a transformărilor peisajului costier care s-au produs atât în timpul activității histriene cât și după declinul cetății. Surse epigrafice și arheologice documentează faptul că în timpul celor aproximativ 13 secole de existență, Histria a experimentat condiții de mediu propice dezvoltării unui oraș prosper (ex. pescuit, agricultură, creșterea animalelor, ceramică, activități comerciale maritime) (Alexandrescu și Scuhuller, 1990), care nu ar fi fost posibile fară existența unor amenajări protuare în apropiere.

În cadrul etapei 2011 de desfășurare a proiectului de cercetare TE-74/2010 am investigat principalele tranformări ale peisajului histrian asociate oscilațiilor nivelului relativ al Mării Negre și am evaluat impactul furtunilor asupra dinamicii liniei țărmului.

Cercetările noastre au inclus datări prin metodele C14 și Luminiscență Stimulată Optic (LSO) necesare determinării cadrului temporal în care s-au format și au evoluat principalele unități morfostructurale din zona (ex. grindurile Saele, Chituc, Lupilor), analize texturale și mineralogice efectuate în vederea determinării ariei sursă a sedimentelor care intră în componența grindurilor, analize stratigrafice necesare stabilirii relațiilor dintre orizonturi sedimentare diferite și ridicări topografice sub formă de profile transversale și longitudinale peste grindurile Saele și Chituc necesare urmăririi tendințelor de variabilitate altitudinală a crestelor de plaja (beach ridge-urilor) din componenta grindurilor principale precum și determinarea cotelor absolute ale punctelor din care s-au prelevat probe de sediment pentu datari prin LSO și a punctelor in care s-au executat foraje in vederea analizei stratigrafie.

1. Determinarea oscilațiilor nivelului relativ al Mării Negre în timpul Holocenului Superior în regiunea complexului lagunar Razelm Sinoe.

În secolele VII-VI BC  au fost întemeiate zeci de colonii milesiene de-a lungul țărmurilor Mării Negre, în locuri în care condițiile naturale erau favorabile dezvoltării activităților socio-umane (Avram și colab., 2004). În prezent, toate orașele construite la acea vreme sunt parțial sau total scufundate în apele Mării Negre (Fornasier și Bottger, 2002, Opperman, 2004). Este unanim acceptată ideea că atât în timpul îndelungatei existențe a Cetății Histria (ex. 13 secole)  cât și după abandonul acesteia, s-au produs schimbări substanțiale ale configurației topografice.

Fig. 1a) Poziția și geografia regiunii Histria în cadrul Deltei Dunării. 1b) Detaliu privind poziția grindurilor Saele, Chituc, Lupilor și a lacurilor Sinoe, Nuntași și Histria. Este redată, de asemenea, poziția vârstelor absolute.

Primele încercări de reconstituire a peisajului costier în zona Histria s-au concentrat asupra arealului ocupat de vechiul oraș și s-au preocupat în special de problema legăturii pe care aceasta a avut-o cu partea continentală. Pârvan (1915, 196) și Lambrino (1938) au lansat ipoteza potrivit căreia orașul Histria a fost construit pe o insulă, reprezentată în principal de aflorimentul de șist verde pe care îl imaginau izolat atât de uscatul dinspre V cât și de partea de N corespunzatoare arealului necropolei tumulare. Cercetările arheologice întreprinse în anii  ’50 în interiorul acropolei și în arealul înconjurator au condus la descoperiri importante care sprijină ipoteza conform căreia, la momentul sosirii grecilor, cel mai probabil în anul 657BC,  aflorimentul de șist verde făcea parte din zona continentală (Condurachi, 1954). Această ipoteză a fost susținută și de Canarache (1956) în favoarea căreia a adus  noi elemente, precum apeductele ceramice (datând din perioada romana) și metalice găsite suspendate în malul Nordic al Lacului Histria, tumuli inundați în partea de N acropolei, sub apele lacului Histria și Sinoe, precum și resturile zidurilor romane și elenistice din partea de N a cetății.

Coteț (1962) și Bleahu (1963) au imaginat construcția orașului la marginea martimă a unei câmpii litorale nisipoase (tombolo) care făcea legătura între insula pietroasă și zona continentală spre V și N. Alexandrescu (1978) și Ștefan (1987), interpretând fotografiile aeriene efectuate în anii ’50, au identificat noi drumuri antice ca dovezi ale legăturii terestre dintre partea centrală a orașului (suprapusă aflorimentului de șist verde) și partea de SV, peste zona ocupată în prezent de jumătatea vestică a grindului Saele și Lacul Nuntași (Duingi).

Ideea comună celor mai multe teorii privitoare la evoluția CLR-S și implicit a regiunii Histria, se referă la construirea grindurilor marine care au barat compartimente diferite ale unui vechi golf marin, cu ape puțin adânci, natura proceselor care au determinat apariția acestui puzzle de lacuri și bariere litorale aflându-se încă in discuție. Cele mai multe ipoteze fac referire la oscilațiile eustatice ale nivelului marin ca principal factor de control al schimbărilor morfologice (Bleahu, 1963, Coteț, 1966, Alexandrescu, 1978, Pippiddi, 1983, Panin, 1989, 2003), în timp ce alții le atribuie acțiunii conjugate a neotectonicii, proceselor costiere de eroziune și acumulare și oscilațiilor nivelului marin (Canarache, 1956, Giosan și colab., 2006).

Descoperirea numeroaselor elemente arheologice (tumuli, resturi de locuințe, resturi de ziduri de fortificare) sub apele Lacului Histria și în zona inundabilă dintre acropolă și necropolă, care face legatura între Lacul Histria și Lacul Sinoe au condus spre interpretarea comună potrivit căreia acestea au fost construite într-o faza de regresiune marină, coincidentă momentului colonizării grecești. Descoperirea acestor elemente construite pe substrat nisipos maritim dar în prezent submerse, precum și formarea Lacului Sinoe, sub apele căruia s-a determinat continuitatea dintre grindurile din cadrul unitățiilor Saele și Chituc (Mihăilescu și colab., 1983) au fost atribuite unei transgresiuni marine, denumită local „transgresiunea histriană” (Bleahu, 1963, Vespremeanu, 2005).

Teoria eustatică dezvoltată pentru interpretarea schimbărilor de peisaj petrectute în zona Histria a fost puternic influențată de lansarea conceptului de „transgresiune Fanagoriană” de către Fedorov (1957), care a explicat în premieră poziția submersă a Cetății Fanagoria  ca fiind inițial construită pe uscat într-o epocă în care nivelul Mării era mai scăzut, experimentând subsecvent scufundarea ca rezultat al creșterii nivelului marin. De atunci, majoritatea studiilor care au tratat evoluția nivelului Mării Negre în Holocenul Mediu și Superior presupuneau un nivel mai înalt cu 2-5m la începutul mileniului II BC, față de cel prezent, urmat de o scădere de 5-10m în timpul milenuiului I BC (Fedorov, 1975, 1977, Shilik, 1957, Chepalyga, 1984, Vespremeanu, 2005, Balabanov, 2009)

Pentru a obține o curba care să redea evoluția nivelului Mării Negre la Histria, am folosit poziția tuturor vârstelor absolute obținute din câmpurile marine stabile Saele, Chituc și Lupilor (fig. 2a). În urma procesării datelor se remarcă stabilitatea nivelului relativ al mării în intervalul 1000BC-1000AD, incluzând perioada de timp în care s-a dezvoltat orașul Histria, care contrazice ipoteza unor amplitudini majore ale nivelului mării, anterior postulate (fig. 2b). În acest interval nivelul mediu al Mării Negre se afla la -0.7 m față de cel actual, urmat de o creștere gradată în decursul ultimului mileniu.

Fig. 2a. Curba nivelului relativ al Mării Negre la Histria obținut în urma reprezentării grafice a poziței absolute a vârstelor crestelor de plajă stabile. 2b) Sinteză a oscilațiilor de nivel înregistrate de Marea Neagră propuse de diferiți autori.

Pozițiile diferite ocupate în cadrul curbei de nivel de către indicatori contemporani sugerează semnalul unui factor local cu acțiune localizată, cel mai probabil tectonic. Reprezentativă pentru acest caz este poziția mai coborâtă a interfaței dintre depozitele marine și cele eoliene din partea de N a Chitucului, în comparație cu partea de E a câmpului marin Saele care indică o rată moderată de subsidență (~0.5mm/an) care a afectat și probabil continuă să acționeze asupra acestei unități, favorizând dezvoltarea Lacului Sinoe și manifestarea unor procese erozive intense pe latura maritimă a câmpului Chituc (ex. 4-8m/an cf. Vespremeanu-Stroe și colab., 2007).

Fig. 3 Profil topografic transversal peste câmpul marin Chituc pe care se observă scăderea altitudinii grindurilor sucesive în jumatatea N, rezultat posibil al unui proces de subsidență.

De asemenea, profilul topografic executat în lungul câmpului marin Chituc (vezi fig. 1) evidențiază poziția mai joasă a jumătății nordice, sugerând acțiunea unor mișcări subsidente  (Fig. 3a).

2.      Investigarea regimului furtunilor în Holocenul Superior și controlul exercitat asupra dinamicii costiere

Furtunile puternice au capacitatea de a redistribui volume importante de sediment și implicit, de a controla evoluția liniei țărmului pe terment scurt (Morton și colab., 1995). Investigarea producerii furtunilor costiere pe termen lung este importantă pentru determinarea frecvenței și a impactului pe care aceste evenimente îl exercită asupra țărmurilor nisipoase.  Investigarea detaliată a evoluției liniei țărmului și a dinamicii sedimentelor în lungul țărmului furnizează amănunte asupra poceselor naturale și antropice precum și asupra intercațiunii acestora. Pentru a obține o imagine clară a interacțiunii dintre dinamica sedimentelor, schimbările nivelului marin la diferite scări de timp și a regimului vântului se impune cu stringență obținerea unei cronologii absolute a successiunii grindurilor care intră întră în componența câmpurilor marine Saele și Chituc. Acest obiectiv a fost abordat prin exectuarea, într-o primă fază a unei serii de foraje dispuse transversal peste câmpurile Saele și Chituc în lungul unor aliniamente pe care au fost efectuatate măsurători topografice în vederea determinării altitudinii absolute precum și a tendinței de variabilitate a acesteia. Acest demers a urmărit pe de o parte investigarea stratigrafiei grindurilor și a depresiunilor dintre grinduri și pe de altă parte detectarea eventualelor urme asociate producerii furtunilor (ex. discontinuități stratigrafice, depozite de furtună). În locațiile considerate reprezentative au fost prelevat probe de nisip pentru datare prin Luminiscență Stimulată Optic.

Interpretând rezultatele obținute am constatat că barierele de progradare Saele  și Chituc sunt rezultatul predominării unor condiții strict acumulative, în structura cărora neputând fi identificate – cu excepția unui grind major, distinct, dispus oblic pe aliniament NNE-SSV în partea centrală a câmpului Saele,  care retează o succesiune de grinduri orientate relativ N-S – elemente rezultate în urma trunchierii stratelor datorate producerii unor evenimente erozive. Fiind forme eminamente acumulative, variațiile volumetrice ale gridurilor succesive care intră în componența acestora pot fi indicatoare ale unor perioade caracterizate printr-o stormicitate intensivă care determină manifestarea unor procese erozive în sectoare costiere specifice și intensificarea transportului sedimentar însoțit de creșterea volumului de nisip transportat de curenții de țărm în cadrul sectoarelor predominant acumulative.

Determinarea cadrului geocronologic în care s-au format și au evoluat câmpurile Saele, Chituc și Lupilor a scos la iveală o situație inedită:dispariția succesiunii de grinduri formate în intervalul temporal  2.730 ani BC-0.950 ani AD sub un set de grinduri nou-formate (ex. post 0.950 ani BP). Particularitățile morfologice (Fig. 4) și texturale ale grindului care mulează contactul dintre setul de grinduri vechi, format între 3.9 și 2.7 c.a BC și cel nou al cărui început a fost datat acum 0.95 ani sugerează acțiunea unui eveniment sigular în termeni de amploare și frecvență de producere care a dus la conturarea unei forme de relief distinctă în cuprinsul câmpului marin Saele. Forajele efectuate în cadrul acestui cordon au scos la iveală faptul că acesta este format în principal din fragmente de cochilii și din cohilii juvenile dispuse în straturi cu grade de compactare diferite. Grosimea acestui cordon nu depășește 4 m în partea de N unde se individualizează și în altimetria câmpului marin (fig. 4).

Fig. 4. Profil transversal peste câmpul marin Saele. Se remarcă prezența distinctă din punct de vedere altitudinal, morfologic și textural a cordonului care marchează contactul dintre setul de grinduri vechi  (V) și cel nou (E).

Dispariția succesiunii de grinduri formate într-un interval temporal mai mare de un mileniu  (intervalul temporal în care s-a dezvoltat vechiul oraș Histria) nu poate fi este puțin probabil a fi cauzată de evenimente stormice. Mai mult, formarea unui set nou de grinduri suprapus celui vechi reprezintă cel mai probabil un element indicativ al unor procese tectonice locale, în special procese de subsidență.

 

Bibliografie

Alexandrescu, P., 1978. – Notes de topographie histrienne, Dacia, 22, 331-342;

Alexandrescu, P. and Schuller, W.  (Eds.), 1990. – Histria. Eine Griechenstadt an der rumänischen Scwarzmeerküste, Konstanz;

Avram, A.,  Hind, J., Tsetskhladze, G. 2004. – The Black Sea Area, in: Hansen, M. H. , Nielsen, T. H. An Inventory of Archaic and Classical Poleis, Oxford, 924-973;

Balabanov, I.P., 2009. – Paleogeographic Background to Modern Natural Condition of the Caucasus Littoral Holocene Terraces and their long-term development forecast.Dalnauka, Moscow, 352;

Ballard, R.D., Coleman, D.F., Rosenberg, G.D., 2000. – Further evidence of abrupt Holocene drowning of the Black Sea shelf. Marine Geology 170, 253-261;

Bleahu, M.,1962. – Observaţii asupra evoluţiei zonei Histria în ultimele trei milenii, Probleme de Geografie 9, 45-56;

Canarache, V., 1956, – Observaţii noi cu privire la topografia Histriei 7, (2-3), 289-315;

Chepalyga, A., 1984. – Inlands sea basins. In: Velichko,A.A., Wright, H. E., Barnosky,C.W. (Eds.), Late Quaternary Environments of the Soviet Union. University of Minnesota Press, Minneapolis, 237-240;

Coteţ, P. V., 1966, – Ţărmul Mării Negre şi evoluţia lui în timpuri istorice (cu privire specială asupra regiunii Histria), Histria 2, 337-352.

Fedorov, P.V. and Skira, I.A., 1957. – Epoca actuală în istoria geologică a Mării Negre. Analele Rom. Sov. Seria Geol.Geogr.,3;

Fedorov, P.V.,1977. – Late Quaternary history of the Back Sea and evolution of the southern seas of Europe. In: Kaplin, P.A., Shcherbakov,F. A (Eds.) Pleistocene paleogeography and sediments of the Southern seas of the USSR, Nauka, Moscow, 25-32 (in Russian);

Fornasier, J. , Böttger, B.,(Eds.). 2002. – Das bosporanische Reich der Nordosten in der Antike, Mainz;

Giosan, L., Donnelly, J.P., Constantinescu, Şt., Filip, F., Ovejanu, I., Vespremeanu – Stroe, A., Vespremeanu, E., Duller, G.A.T., 2006. – Young Danube delta documents stable Black Sea level since the middle Holocene: Morphodynamic, paleogeographic, and archaeological implications. Geology.v.34, 9, 757-760;

Lambrino, M. F, 1938, – Les vases archaique d’Histria, Bucarest, pp. 375;

Mihăilescu, N., Rădan, S., Artin, L., Rădan, S., Rădan, M., Vanghelie, I., 1983. – Modern sedimentation in the Razelm-Sinoe Lacustrine Complex, Anuarul Instit. de Geologie si Geofizica, LXII, 297-304;

Moisil, C., 1909. – Antichităţi creştine din Istros. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 2, 165-170;

Morton, R.A., Gibeaut, J.C., Paine, J.G. 1995. – Meso-scale transfer of sand during and after storms: implications for predictions of shoreline movement. Marine Geology, 126, 161-179;

Oppermann, M. 2004. – Die westpontischen Poleis und ihr indigenes Umfeld in vorrömischer Zeit, Langenweißbach;

Panin, N., 1989. – Danube delta. Genesis, evolution and sedimentology. Revue Roum. de Geology, Geophiz, Geogr. 33, 25-36;

Panin, N., Panin, S, Herz, N., Noakes, J.E., 1983. – Radiocarbon dating of Danube Delta deposits. Quaternary Research 19, 249-255;

Panin, N., 1983. -Black Sea coast line changes in the last 10,000 years: a new attempt at identifying the Danubes mouths as described by the Ancients. Dacia 27, 175-184;

Panin, N. 2003. -The Danube Delta geomorphology and Holocene evolution: a syntheis. Geomorphologie: relief, processus, environment 4, 247-262;

Pârvan, V., 1915, – Rumanien (Archaologische Funde im Jahre 1914), Archaologischer Anzeiger 4, 253- 270;

Pârvan,V., 1916, – Campania a II-a de săpături la Histria, Raport asupra activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în cursul anului 1915, Bucureşti, 18-20;

Pippidi, D.M., 1953. – Histria şi Callatis în sec. III-II î.e.n, Studii şi Cercetări de Istorie Veche 4 (3-4), 32-45;

Zirra, V and Alexandrescu, P., 1957. – Şantierul arheologic Histria: sectorul necropolei tumulare. Materiale şi Cercetări Arheologice 4, 22-31;

Vespemeanu, E., 2005. – Geografia Mării Negre. Editura Universitară. Bucureşti, 255;

Vespremeanu-Stroe, A., Constantinescu, Ş., Tătui, F. and Giosan, L. 2007. – Multi-decadal Evolution and North Atlantic Oscillation Influences on the Dynamics of the Danube Delta Shoreline, Journal of Coastal Research 50, 175-162.

 

Raport de activitate ştiinţifică pe anul 2012

Derularea proiectului de cercetare PN II TE-74/2010, etapa 2012, a avut ca obiectiv central reconstituirea dinamicii unitatilor morfosedimentare din cadrul sistemului lagunar Razelm Sinoe in timpul Holocenului Superior.

Pentru realizarea acestui obiectiv au fost integrate date referitoare la caracteristicile stratigrafice ale principalelor unitati morfo-sedimentare si varste absolute (obtinute prin metodele Luminiscenta Stimulata Optic si ₁₄C) dispuse in lungul unor transecte perpendiculare pe directia de progradare a liniei tarmului (Fig 1).

Figura 1. Caracteristicile fiziografice ale regiunii costiere Histria. Localizarea in spatiu a varstelor absolute. 

Imaginile stratigrafice au fost obtinute prin scanarea cu Ground Penetrating Radar (GPR) in lungul mai multor transecte efectuate peste campurile marine Saele si Chituc, precum si in cadrului Cetatii Histria. Scanarea GPR se bazeaza pe transmiterea, reflectarea si receptarea unor unde electomagnetice exprimate in gama de frecventa MHz. Principiile care stau la baza acestei tehnici pecum si detalii practice referitoare la colectarea si obtinerea imaginilor  sunt descries pe larg in literatura de specialitate (Conyers & Goodman, 1997; Reynolds, 1997).

Profilele GPR au fost obtinute cu sistemul de scanare MALA GPR ProEx folosind antena cu frecventa de 100 MHz conectata la un pachet de baterii 12V Li-ion. Pentru colectarea  imginilor pe teren, antenele au fost in contact cu solul, distantate la 1 m una fata de alta ,dispuse perpendicular pe directia de obtinere a profilului (V-E). Acest tip de antena a fost folosit cu succes si in alte cazuri de investigare a structurii interne a unor bariere nisipoase, campuri marine sau dune de nisip (Bristow & Bailey 2000; Neal & Roberts 2001; Botha si colab., 2003). Prospectarea arealelor cu potential paleoenvionetal semnificativ a fost facuta prin sondaje cu un auger manual. Sectoarele in care au fost detectate urme ale unei stratigrafii complexe si complicat de inerpretat, au fost scanate cu ajutorul GPR-ului.

Interpretarea integrata a rezultatelor investigatiilor stratigrafice si geocronologice evidentiaza faptul ca regiunea costiera joasa Histria (partea sudica a Deltei Dunarii) a evoluat spre configuatia actuala prin doua faze – predeltaica si deltaica – si patru stadii:

i)        un tarm moderat-indent, care determina limitarea circulatiei sedimentelor in cadrul unor celule litorale;

ii)       acumularea progresiva a sedimentelor in cadrul golfurilor locale si formarea subsecventa a campurilor marine;

iii)     dezvoltarea rapida a unui lob deltaic care a determinat cresterea bugetului sedimentar

iv)     fragmentare neotectonica a regiunii care a generat subsidenta unor blocuri si mentinerea in stabiltate a altora.

Faza predeltaica:

Dupa stabilzarea nivelului marin acum ca. 5500 ani BP (Pirazzoli, 1991; Giosan si colab., 2006), linia tarmului in regiunea Histria a inceput sa evolueze de la forma de faleza moderat indentata, cu un indice al sinuozitatii de 1.7 (Preoteasa si colab., trimis spre publicare) (faleze scunde taiate in sisturi verzi, acoperite de un deposit de loess cu o grosime cuprinsa intre 3-10 m) la cea de plaja nisipoasa.

Conform noilor varste absolute obtinute, procesul de acumulare a sedimentelor in cadrul golfurilor a inceput in timpul fazei de stabilizare postglaciara a nivelului Oceanului Planetar, determinand reducerea sinuozitatii liniei tarmului (Figura 2). Sedimentarea treptata a golfurilor a dus la dezvoltarea campurilor marine. Pozitia relativa a liniei tarmului in momentul inceperii colonizarii milesiene (647 BC) a fost determinata prin corelarea ratei medii de progrdare a liniei tarmului, de 1.3 m/an, valabila pentru intervalul 5000 – 2730 BP cu momenul sosirii grecilor (2650 BP). In urma aplicarii acestui algoritm, pozitia tarmului la inceputul colonizarii se afla la o distanta aproximativa de 540 m spre V fata de aflorimetul de sist verde pe care se afla acropola histriana. Acest lucru conduce spre sustinerea ipotezei conform careia legatura aflorimentului de sist verde cu uscatul era determinata de deja exitenta unui tombolo (cf. Sunamura si Mizuno, 1987). Succesiunea primelor 5 varste LSO (S1 – S5) in partea de V a grindului Saele (Fig. 1B), intre 5000 – 2730 BP, demonstreaza pre-existenta cel putin a primilor 2 km din cadrul grindului la momentul sosirii grecilor (2650 BP). Investigatiile geofizice efectuate in cadrul cetatii, incluzand scanare cu GPR-ul si masuratori de rezistivitate electromagnetica, demonstreaza inclinarea substratului de sist verde a aflorimentului pe care se afla acropola histriana (Fig. 3), urmata la aproximaiv 200 de m de dispartia acestuia din primii 20 m adancime (probabil prin scufundare) (Fig. 4),acest lucru explicand acumularea de sediment in partea adapostita a insulei pietroase sub forma unui tombolo.

Figura 2. Evoluția secvențială a configurației costiere în regiunea Histria.

O alta imagine stratigrafica obtinuta in partea de V a aflorimentului se sist verde confirma absenta substratului pietros, dispunerea cvasi orizontala a stratelor nisipoase si prezenta la adancimi de aproximtiv 4 m a unor structure antropice, care, dupa forma, pot anunta prezenta unei ambarcatuni (Fig. 4).

Figura 3. Profil de rezistivitate electromagnetica efectuat in cadrul cetaii peste aflorimentul stancos, pe directive V-E.

Figura 4. Imagine a stratigrafie obtinuta in lungul unui aliniament orientat E-V peste zona actuala de saratura situata in cadrul cetatii,  in partea de V a Casei Parvan

Reconstituirea pozitiei liniei tarmului in timpul colonizarii grecesti arata ca rata medie de progradare a liniei tamului (1 – 1.5m/yr) s-a mentinut cel putin pe parcursul primelor secole de existenta ale cetatii. Configuratia morfologica in plan a camplui marin Saele prezinta doua seuri de grinduri cu orientari diferite si partial suprapuse in lungul unui plan de contact a carui expresie in relief este diferita de la N-la S. In partea de N acest contact se evidentiaza sub forma unei creste distincte, alcatuita in intregime din fragmente de cochilii a caror grosime pare sa depaseasca 5 m si care se inalta cu 1.5-2 m peste altitudinea medie a grindurilor laterale. Spre S, altitudinea crestei de contact scade pana la disparitie (Fig. 1B). Vom numi mai departe aceasta creasta de contact: Creasta-C. Acest contact ferm intre cele doua setui de grinduri cu varste diferite reflecta etape evolutive diferite ale campului marin Saele.

Profilul GPR efectuat perpendicular pe directia de progrdare a liniei tarmului, a carei pozitie este redata in cadrul figurii 1 prin transectul B-B’, reflecta formarea abrupta a Crestei C sub forma unui set de creste puternic distorsionate. Acest lucru este evidentiat de caracterul discordant al suprafetelor de contact atat intre Creasta C si grindurile laterale, cat si intre diferitele strate care intra in componenta acesteia (Figura 5). Grindurile care incadreaza acest sector de contact in cadul campului Saele sunt despartite de un interval de timp de aproximativ 1700, dupa care s-a produs apartia subita a sedimentelor danubiene (cu continut ridicat de mica) care a determinat progradarea rapida a liniei tarmului.

Figura 5. Imaginea stratigrafiei campului marin Saele in care se evidentiaza pozitia distincta a planului de contact –Creasta C (intre 65-180 m)- prin clinoforme mai abrupte, puternic fragmentate si distorsionate. 

Faza deltaica (1900 BP – prezent)

Setul nou de grinduri (E) al campului marin Saele a fost construit mai rapid decat cel vechi (V), concomitent cu o deplasare in sensul acelor de ceasornic a directiei de progradare a liniei tarmului, de la V-E la NV-SE. Acest lucru se explica prin tendinta naturala a stabilirii unui echilibru stabil intre orientarea liniei tarmului, mereu schimbatoare in conditiile unei progradari constante a liniei tarmului si directia predominanta a valurilor. In cazul dezvoltarii campului marin Saele, aceasta schimbare marcanta a orientarii tarmului a fost controlata de modificarea punctelor de control ale difractiei valurilor, atat in amonte (erodarea lobului Dunavat) cat si in aval (umplerea golfurilor si izolarea treptata a capurilor de faleza din aval care incadreaza celulele litorale in cadrul carora are loc sedimentarea). Ratele medii de progradare inregistrate in procesul evolutiv al campului marin Saele, determinate in functie de varsta si pozitia grindurilor care se succed in componenta acestuia au fost estimate la 10-15 m/an, setul nou de grinduri Saele incluzand si grindurile din cadrul actualului camp marin Chituc.

Noile varste obtinute prin metoda de datare prin radiocarbon ale unor specimene articulate de Cardium sp. Prelevate din sedimentele de fund ale lacurilor Nuntasi si Histria indica faptul ca acestea s-au format acum 600-700 ani, subsecvent dezvoltarii unitatii morfo-sedimentare Saele -Chituc. Varstele absolute obtinute in cadrul celor doua lacuri  arata dezvoltarea lor simultana, iar aspectul cvasi-linear al malurilor sugereaza prezenta unor falii tectonice a caror activare a constituit probabil factorul cheie al formarii lacurilor.

In urma cartarii detaliate a lagunei Sinoe s-a constatat prelungirea in domeniul submers a cinci grinduri din componenta barierei Lupilor (Dumitriu si colab., 2008). Aspectul lor recurbat, de la orientarea initiala NV-SE a V-E indica faptul ca actuala bariera a Lupilor reprezinta capatul distal al aripii din aval a unui lob deltaic relict, actualmente puternic remaniat-lobul Dunavat. O continuitate asemanatoare a gindurilor s-a constatat si in cazul morfologiei sedimentelor de fund al Lacului Sinoe, acest lucru constituind un indiciu al unitatii morfo-sedimentare Saele-Chituc. Varsta grindurilor submerse este cuprinsa intre 600-700 ani BP, demonstrand faptul ca lacul a inceput sa se formeze acum cel mult 600 ani.

In concluzie, rezultatele obtinute indica faptul ca natura tectonica a planului de contact dintre cele doua seturi de grinduri din cadrul campului marin actual Saele – Creasta C – a fost favorabila mentinerii temporare a orasului pe un sector de tarm deschis, altfel tendinta constanta de progradare a campului Saele (Vechi) ar fi condus la izolarea cetatii si incetarea activitatii portuare  mult mai devreme decat s-a produs. Unitatea morfosedimentara  Saele (Nou)- Chituc a fost divizata in urma formarii prin subsidenta a Lacului Sinoe in ultimele sase secole.

Bibliografie

Botha, G.A., Bristow, C.S. & Porat, N. et al. 2003. – Evidence for dune reactivation from GPR profiles on the Maputaland coastal plain, South Africa. In: Bristow, C.S. & Jol, H.M. (eds) Ground Penetrating Radar in Sediments. Geological Society, London, Special Publications, 211, 29–46;

Bristow, C.S. and Bailey, S.D. (2000) – Non-invasive investigation of water-table and structures in coastal dunes using ground penetrating radar (GPR): implications for dune management. In: Coastal Dune Management (Eds.) J.A. Houston, S.E. Edmonson and P.J. Rooney), pp. 408–417. Liverpool University Press, Liverpool;

Conyers, L.B. and Goodman, D. (1997) – Ground-Penetrating Radar: an Introduction for Archaeologists. Altamira Press, London, 232 pp;

Dimitriu, R.D., Oaie, Gh., Gomoiu, M.J., Begun, T., Szobotka, St., Radan, S.C., Fulga, C., 2008. – O caracterizare interdisciplinară a stării geoecologice a Complexului Lagunar Razelm-Sinoe. Geo-Eco-Marina 14 (1), 69-74;

Giosan, L., Donnelly, J.P., Constantinescu, Şt., Filip, F., Ovejanu, I., Vespremeanu – Stroe, A., Vespremeanu, E. and Duller, G.A.T., 2006. – Young Danube delta documents stable Black Sea level since the middle Holocene: Morphodynamic, paleogeographic, and archaeological implications. Geology 34 (9), 757-760;

Neal, A. & Roberts, C.L. 2001. – Internal structure of a trough blowout determined from migrated ground-penetrating radar profiles. Sedimentology, 48, 791–810;

Pirazzoli, P., 1991. – World Atlas of Holocene Sea-Level Changes. Elsevier Oceanography series;

Reynolds, J.M., 1997. – An Introduction to Applied and Environmental Geophysics. Wiley, Chichester, 796 pp;

Preoteasa, L., Vespremeanu-Stroe, A., Hanganu, D, Katona, O., Timar-Gabor, A. 2013. – Reconstruction of the coastal morphological changes from open coast to present lagoon system in Histria region (Danube delta), Journal of Coastal Research, SI 65, sub tipar;

Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa, L., Hanganu, D., Brown, T., Birzescu, I., Toms, Ph. and Gabor-Timar, A., 2013. – The impact of the Late Holocene coastal changes on the rise and decay of the ancient city of Histria (Southern Danube delta), Quaternary Intenationl (sub tipar).

 

 Raport de activitate ştiinţifică pe anul 2013

Descifrarea transformărilor pesisajului, în timpul existenței cetății și după declinul acesteia a constituit o preocupare centrală pentru arheologii şi geografii care au desfășurat activități de cercetare la Histria, numeroase ipoteze legând declinul cetății de schimbarea configurației morfologice a regiunii.

Dovezile arheologice şi geologice sugerează întemeierea cetății Histria în cadrul unui sector de țărm cu deschidere spre mare, prezentând condiţii optime pentru navigaţie. Sursele epigrafice și arheologice confirmă comerțul intens cu pește, cereale și alte bunuri care nu ar fi fost posibil fără infrastructură de navigare și porturi în proximitatea așezării. În prezent, ruinele cetății se află la aproximativ 7 km de linia mării, în cadrul sistemului lagunar Razelm-Sinoe, o parte din aşezare aflându-se pe un afloriment de șisturi verzi (fostă insulă stâncoasă), în timp ce restul suprapune nisipurile marine depuse în spatele aflorimentului de șisturi verzi, spre uscat.

Elemente arheologice ce pot fi datate cu precizie (ex. tumuli, ziduri de apărare) au fost interpretate în relație cu locația lor specifică în cadrul complexului lagunar Razelm-Sinoe pentru a oferi primele repere cronologice în încercarea de a reconstrui poziția aproximativă a vechilor linii de țărm la Histria. Astfel, majoritatea scenariilor de evoluție costieră sunt limitate la intervalul de timp acoperit de datele arheologice.

Principalele întrebări referitoare la schimbările morfologiei regionale, formulate la începutul secolului trecut (Moisil 1909; Pârvan 1914; Lambrino 1922), care sunt încă nesoluționate, s-au referit la: 1) configurația sitului inițial (promontoriul de șisturi verzi) unde milesienii au întemeiat nucleul așezării și dacă acesta a fost o insulă, o peninsulă, sau o parte din uscat?, 2) momentul decuplării așezării de apele Mării Negre și la 3) natura cauzei care a determinat declinul cetății.

 

Primele tentative de reconstrucție a peisajului antic histrian s-au concentrat asupra orașului și asupra conexiunii acestuia cu uscatul. Vasile Pârvan (1915; 1916) și Scarlat Lambrino (1938) au sugerat că apoikia fusese întemeiată pe o insulă, ocupând un promontoriu stâncos care nu avea conexiune directă nici cu uscatul, nici cu necropola. Cercetările arheologice desfășurate în anii ’50 în arealul din jurul orașului și în necropola tumulară au condus la descoperiri importante care au făcut posibilă formularea unei noi ipoteze, potrivit căreia promontoriul stâncos făcea parte din uscat în momentul sosirii grecilor (Condurachi, 1954). Bazele acestei ipoteze au fost dezvoltate de Canarache printr-o reevaluare a vestigiilor arheologice precum apeducte, tumuli inundați și ruine ale zidurilor de incintă ale cetații (fig. 2 A, B)(Canarache, 1956).

Coteț (1962) și Bleahu (1962) poziționează orașul antic la marginea dinspre mare a unei câmpii litorale conectate cu uscatul spre nord și vest; ulterior, Coteț (1966) reconsideră modelul anterior, luând în considerare conexiunea insulei cu uscatul doar către necropolă (partea de NV) printr-un tombolo îngust. Interpretînd aerofotograme, Alexandrescu (1978) și Ștefan (1987) identifică noi drumuri antice ce indică o legătură terestră  suplimentară spre SV, peste arealul ocupat azi de Lacul Nuntași și Saele Vest. Alte două studii, ce tratează geneza și evoluția Deltei Dunării, furnizează primele vârste absolute ale regiunii (Panin, 1983; Panin 2003; Giosan si colab., 2006)

 

Majoritatea teoriilor consideră formarea sistemului lagunar Razelm-Sinoe ca rezultat al dezvoltării sistemului de bariere litorale și câmpuri marine ce a închis golful marin antic; cu toate acestea, natura proceselor care au transformat vechiul golf într-un mozaic de câmpii litorale, grinduri și lacuri este încă dezbătută. Cele mai multe ipoteze indică oscilațiile eustatice ale nivelului mării ca fiind principalul factor de influențare a schimbărilor morfologice (Bleahu 1962; Coteț 1966; Alexandrescu 1978; Pippidi 1983; Panin 1983; Panin 2003), în timp ce doar câteva sugerează acțiunea corelată a activității neotectonice, eroziunii și progradării costiere ca procese cheie ce au contribuit la conturarea configurației morfologice acuale (Canarache 1956; Giosan si colab, 2006).

În cadrul acestui studiu s-au obținut noi vârste absolute ale grindurilor, câmpurilor marine și lacurilor dezvoltate în vecinătatea cetății Histria, informații stratigrafice, sedimentologice precum și profile altitudinale absolute ale principalelor unități morfosedimentare (câmpurile marine Saele şi Chituc). Sintetizarea acestor date a condus la elaborarea unei noi ipoteze privind succesiunea evenimentelor cheie care au determinat configurația actuală a compartimentului sudic al Deltei Dunării în Holocenul Superior. Pe baza corelației vârstelor și cotelor absolute ale formațiunilor eoliene și marine din cadrul câmpurilor marine Saele și Chituc a fost reconstituită o nouă curbă a nivelului local al mării înainte, în timpul și după dispariția cetății Histria.

 

 Zona studiată

Regiunea Histria este o câmpie costieră joasă dezvoltată la contactul dintre Dobrogea Centrală (Podișul Casimcei) și Marea Neagră, fiind formată dintr-o asociere de câmpuri marine (Saele și Chituc), grinduri nisipoase (bariera Lupilor) și lacuri puțin adânci (Sinoe, Histria și Nuntași) care, împreună, formează cea mai sudică unitate a Deltei Dunării (fig. 1A, B). Acropola Histriei este situată la 7 km de la țărmul actual al Mării Negre, pe un afloriment de șisturi verzi, care a fost ales de primii coloniști greci drept amplasament al centrului politic și religios al orașului. Acest promontoriu stâncos are altitudinea maximă de 7 m deasupra nivelului mării și este localizat în prezent pe malul dinspre uscat al lacului Sinoe, care reprezintă compartimentul sudic al complexului lagunar Razelm-Sinoe, cel mai mare sistem lacustru (867 km²) format în timpul Holocenului superior în partea vestică a Marii Negre. Complexul lagunar este constituit din patru lacuri (Razelm, Golovița, Zmeica și Sinoe) ce sunt delimitate de bariere nisipoase și câmpuri marine, interconectate prin canale naturale și artificiale. Principala sursă de apă și sedimente provine din brațul sudic al Dunării (Sfântu Gheorghe) prin canalele Dunavăț și Dranov, care înainte de regularizarea lor (1912) erau brațe naturale secundare ale distributarului Sfântu Gheorghe (Antipa, 1914).

Unitatea morfotectonică sudică a Histriei este divizată de o serie de anticlinale și sinclinale suprapuse care au influențat configurația morfologică actuală a arealului, în sensul că aflorimentul de șisturi verzi peste care se află acropola Histriei coincide cu axa anticlinalului Histria-Saele, iar lacul Histria mulează axa sinclinalului Fântanele-Saele (Dumitriu si colab., 2004).

În aval (către sud) de promontoriul stâncos ce găzduiește acropola s-a format bariera transgresivă (câmpul marin) Saele, constituită dintr-o succesiune de grinduri care măsoară 3 km lățime și 9,5 km lungime. Trăsătura morfostratigrafică distinctă a barierei Saele este reprezentată de o creastă proeminentă (Creasta C), orientată pe diecția NE-SV, care secționează pe diagonală unitatea morfosedimentară Saele, împărțind-o în două compartimente distincte în ceea ce privește cronologia și alinierea grindurilor (fig. 1B). Barierele de progradare reprezintă forme de relief care iau naștere în general în cadrul sectoarelor de coastă dominate de valuri, la partea superioară a unui șelf continental cu un gradient redus, extindere largă și cu aport sedimentar abundent (Masselink, Huges 2003). În prezent, câmpul marin Saele este încadrat spre est de lacul Sinoe și bariera Chituc și spre vest de lacurile Istria și Nuntași. Aceste lacuri sunt situate la contactul dintre podișul Casimcea și zona joasă a Histriei cu maluri lacustre în general abrupte, înalte de 2-10 m, săpate în loess care se suprapune pe alocuri peste platforme înguste de șisturi verzi. Mai departe către nord și vest, trecând de lacurile Istria şi Nuntaşi, uscatul este constituit dintr-un fundament de șisturi verzi acoperite de un strat de loess gros de 2-15 m. O caracteristică topografică importantă a regiunii este reprezentată de o suprafață ce inclină uşor, dar constant, de la E către SE.

 

La 2-5 km înspre mare se află câmpul marin Chituc care închide lacul Sinoe. Chitucul sudic are o morfologie similară cu cea a câmpiei Saele, cu grinduri alăturate, înalte de 0,7-0,15 m, cu dune formate pe cel mai înalt dintre ele; Chitucul nordic are aceeași morfologie de bazà, dar la o poziție mai joasă. Geometria planară a grindurilor are o formă de evantai, fiind orientate E-V și trunchiate de țărm în sectorul nordic, și NE-SV, subparalele cu țărmul actual în cel sudic, ce indică amplasamentul sectoarelor erozionale și depoziționale. Țărmurile lacului Sinoe sunt semirectilinii, această caracteristică fiind mai evidentă de-a lungul celui estic. Pe latura de vest o serie de conuri de rever și forme parabolice sunt suprapuse peste plajă și dunele inițiale menținând un țărm mai ondulat.

 

Histria se află într-un climat temperat arid cu o medie anuală a precipitațiilor de 380 mm și amplitudini termale sezoniere de la moderate la ridicate (-0,5 ºC/ 21,8 ºC). Pe țărmul actual (Chituc) înălțimea semnificativă a valurilor este de 1,43 m, iar vânturile prevalente dinspre nord impun un LST către sud de 0.6-0.7 x 10 m³ y ˉ¹( Dan si colab., 2009).

 

 

 Etapa pre-histriană (cca. 2000 – cca. 650 a.Chr)

 

Oscilațiile de nivel ale Mării Negre în timpul Holocenului constituie un subiect de actualitate în literatura de specialitate, iar numeroasele controversele cu privire la scenariile propuse se află încă în dezbatere. Este unanim acceptat faptul că Marea Neagră a fost reconectată cu Marea Mediterană acum 7500 ani prin strâmtoarea Bosfor (Yanko-Hombach si colab, 2007; Brückner si colab., 2010.). Cum a fluctuat nivelul mărilor Mediterană și Neagră în ultimii 7500 ani este un aspect deosebit de important cu implicații multiple, între care se disting modificările liniei țărmului și consecințele lor asupra populării acestor zone costiere (Brückner si colab., 2010). Atât pentru Marea Mediterană, cât și pentru Marea Neagră maximul transgresiunii marine postglaciare a creat un țărm cu o morfologie sinuoasă format din golfuri și promontorii. Aceste golfuri au funcționat drept capcane pentru sedimentele transportate de curenți în lungul țărmului, procesele fiind în special intense la marginea marilor delte (Brückner, 1997; Marriner, 2007). Cercetările întreprinse în numeroase locații de pe coasta Mării Mediterane (Brückner, 1997; Marriner, 2007) au arătat că nivelul acesteia a atins stadiul actual (nivelul 0) în jur de 4000 – 3500 a.Chr. (Brückner, 2005; Kayan, 1999; Marriner, 2007). După acest moment are loc expansiunea deltelor mediteraneene, iar în următoarele milenii multe din vechile golfuri marine sunt sedimentate (Brückner, 2005; Vott, 2004).

Pentru Marea Neagră studiile întreprinse de Pirazzoli (1991) și Giosan și colab.(2006) arată că  nivelul actual a fost atins în jur de 3000 a.Chr. Din acest moment, regiunea histriană a evoluat de la un țărm sinuos, compus dintr-o succesiune de golfuri și promontorii stâncoase care limitau circulația sedimentelor în lungul țărmului, către o linie a țărmului netedă și nisipoasă conform tendinței acestor sisteme de a atinge un profil de echilibru în lungul țărmului (Johnson, 1919).

Lacurile actuale Istria și Nuntași, care reprezintă cele mai vestice unități ale regiunii Histria, au ajuns la configurația pre-colonizare în două faze distincte (fig. 3): 1) faza golfului marin, care a început puțin înainte de stabilizarea nivelului postglaciar  al mării (3000 a.Chr.).; 2) faza formării câmpului marin, în care golful a fost ocupat gradual de bariere formate de curenții în lungul țărmului (drift-aligned beach barriers), care în timp au juxtapus lateral și au permis formarea unui câmp marin continuu – Saele.

Succesiunea continuă a cinci vârste LSO realizate pe primii 1800 m din vestul câmpului marin Saele se încadrează în intervalul cca. 3000 – cca. 800 a.Chr. și demonstrează preexistența acestuia la momentul sosirii primilor coloniști greci. Poziția în cadrul câmpului marin și vârsta absolută a grindurilor au permis calcularea unei rate medii de progradare de 1,3 m/an pentru partea de vest a câmpului marin Saele.

Poziția țărmului la începutul colonizării grecești a fost calculată prin corelarea ratei medii de progradare (1,3 m/an) obținute pe baza coordonatelor geografice ce definesc grindul cu vârsta de 840 a.Chr. ± 287 ani. Aceasta indică faptul că la acel moment linia țărmului se afla la o distanță de aproximativ 540 ± 350 m față de insulă, spre continent.

Astăzi, pe o distanță mai mare de 500 m în spatele insulei, spre continent, traseul inițial al grindurilor nu mai poate fi reconstituit vizual datorită depozitelor arheologice ce ating grosimi între 2-5 m, însă la exteriorul acestei zone modificate antropic, se observă forma naturală curbată a grindurilor. Acestea sugerează că în primul mileniu a.Chr. la contactul dintre mare și uscat (plajă) luau naștere forme de relief convexe în plan, proeminente, de tipul salients și tombolo (cf. Sunamura si Mizuno, 1997) (fig. 4) indicând, pe de o parte un aport sedimentar substanțial, iar pe de altă parte o configurație neuniformă a reliefului submers (impusă de existența unor obstacole/insule în larg, care generau un efect de adăpost în spatele lor, favorizând astfel acumularea sedimentelor sub forma unui tombolo, sau de producerea unor modificări rapide ale adâncimilor din proximitatea liniei apei, care rezultau în perturbarea modelului de acumulare al sedimentelor și în generarea unei morfologii convexe a liniei apei).

 Etapa histriană (cca. 650 a.Chr. – cca. 650 p.Chr.)

 

De la început, din a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr., apoikia s-a dezvoltat atât pe aflorimentul de șist verde pe care s-a construit printre altele centrul religios și probabil cel administrativ, cât și pe unitățile nisipoase adiacente, unde au fost amplasate zonele rezidențiale și atelierele.

Datele arheologice susțin acest scenariu, aducând informații atât pentru perioada de început a colonizării, cât și din perioadele târzii. Astfel, săpăturile arheologice în afara acropolei, pe platoul de vest, au scos la iveală un sector de locuințe arhaice ce datează din sec. VII -VI a.Chr., atestând locuirea pe acest teren încă de la întemeierea cetății. Mai mult, o secțiune arheologică de la vest la est, realizată în cetate, arată prezența unui strat arheologic arhaic atât pe promontoriul stâncos, cât și pe platoul de vest, între zidul arhaic și zidul clasic, cât și construirea zidurilor de incintă (arhaic, clasic, roman și elenistic) direct pe nisip.

În ceea ce privește situația topografică de la nord de cetate, legătura cu continentul este susținută de numeroși tumuli, parțial sau total submerși, și care nu puteau fi construiți decât pe uscat (Canarache 1956). În această zonă mlaștinoasă, au fost descoperiți tumuli ce datează atât din perioada cea mai veche a necropolei tumulare (sec. VI-V a.Chr.) cât și din perioada romană, respectiv sec. I – II p.Chr. (Canarache, 1956; Alexandrescu, 1966; Alexandrescu, 1978) ceea ce presupune faptul că acest teritoriu a fost accesibil o mare parte din perioada locuirii cetății. De asemenea necropola tumulară se extinde și la vest de platou, dincolo de actuala zonă submersă a lacului Istria.

Argumente arheologice care să susțină formarea ulterioară a lacurilor Istria și Nuntași sunt aduse și de reconstituirea traseelor drumurilor antice, sesizabile pe fotografiile aeriene cu orientare clară spre cetate (Stefan, 1987). Pentru perioada romană, apeductele, rămase suspendate pe malul vestic al lacului Istria, sunt un indiciu că în acestă perioadă lacul încă nu exista.

În partea de nord a acropolei, în afară de indiciile oferite de tumuli, atât investigațiile geofizice din efectuate în anii ̓90 ai secolului trecut (Höckmann, 1999; Höckmann si colab., 1997) cât și aerodocumentele (Stefan, 1987) arată cum zidul roman de incintă îşi continuă traseul pe o lungime de câțiva metri și în zona mlăștinoasă din nord precum și prezența unor structuri (ziduri) submerse.

 

Profilele stratigrafice realizate (H1, H2, H3, H4, H5 și H6, fig. 5 ) întăresc argumentele arheologice și cronologice (LSO), care arată că, la vest de cetate, oraşul a fost construit pe formațiuni nisipoase, prin prezența unui orizont de nisip marin în toate carotele peste care s-au depus stratele antropice.

Săpăturile arheologice din timpul anilor ’50 au dus la descoperirea de ruine submerse, provenind de la o zonă rezidențială, în partea centrală a lacului Istria (Zirra, 1953). Acestea au fost interpretate ca fiind construite pe o zonă terestră similară cu cea care înconjoară acum lacul. Poziția submersă a artefactelor a fost explicată prin construirea lor în timpul unui interval în decursul căruia nivelul mării era pesupus a fi cu 2-4 m mai scăzut decât cel actual – regresiunea phanagoreiana (Bleahu, 1962)  – sau prin acțiunea combinată a ridicării recente de nivel al mării cu inundarea țărmului (Canarache, 1956). În acest context, apreciem faptul că insula de loess considerată ca fiind scufundată era de fapt material loesoid remaniat în urma eroziunii malurilor lacului.

 

Două orizonturi distincte de nisip au fost identificate în urma analizelor texturale și mineralogice ca aflându-se sub nămolul superficial din lacul Istria și din zona mlăștinoasă ce se extinde între acropolă și necropolă. Aceste orizonturi au fost identificate în cea mai adâncă carotă prelevată din această zonă (PHN). Analiza granulometrică a fracției siliciclastice a probelor a scos în evidență compoziții texturale diferite pentru nivelele superior și inferior. În nivelul inferior domină granulometria bine sortată, fină și foarte fină, pe când nisipul din nivelul superior este slab sortat, înscriindu-se pe o curbă bimodală, ce indică prezența mai multor texturi între care domină nisipurile fine și grosiere (fig. 6).

Pentru analiza mineralogică, două probe de sediment au fost colectate din aceeași carotă (PHN): una din nivelul superior (1,2 – 1,8 m adâncime) și una din nivelul inferior (3,2 – 3,5 m adâncime). Elementele mineralogice care compun cele două niveluri sedimentare sunt, în principal, reprezentate de cuarț (78% în nivelul superior și 55% în cel inferior), mică (0,5%, respectiv 18%) și feldspați (14%, respectiv 8%). Cele două fracții sedimentare, cu diferențe majore în textură și mineralogie, reflectă surse diferite. În stratul superior se regăsește, probabil, loess remaniat și nisip danubian, în timp ce stratul inferior înglobează nisipuri mai vechi, provenind din surse locale cum ar fi șistul verde, erodat din malurile stâncoase, sau sedimente transportate de râul Istria.

 

Privind la scara regiunii, batimetria detaliată a complexului lagunar Razelm-Sinoe, realizată în 2002-2004 de Institutul Național de Geologie Marină, a relevat existența a cinci bare nisipoase, fosile submerse care reprezintă prelungiri ale celor mai consolidate grinduri ale barierei Lupilor (Dimitriu si colab, 2008). Aspectul lor curbat de la NV-SE la V-E către mare, indică faptul că actuala barieră a Lupilor este partea distală a unui câmp marin care a fost mai extins înspre est și care forma aripa din aval (downdrift wing) a unui lob deltaic, ce corespundea brațului Dunăvăț. Aspectul general al barierei Lupilor, cu segmente ale grindurilor în aval, este asemănător cu cel al barierei Crasnicol care, la fel, suportă aripa din aval (downdrift wing) a unui lob deltaic contemporan (Sf. Gheorghe 2) (Panin, 1983, 2003). Acest tip de barieră, cu multe ramificatii în amonte, exprimă o etapă în evoluția părții din aval a lobilor deltaici maritimi asimetrici ai Deltei Dunării (Bhattacharya, Giosan 2003) unde aportul masiv de material sedimentar fluvial fin impune o expansiune a câmpiei deltaice cu acoperirea grindurilor nisipoase aeriene, ce provin din foste insule barieră sau plaje.

Existența lobului deltaic Dunăvăț (de asemenea, delta Cosna – Sinoe) a fost prima dată propusă de Panin (1983, 2002) care estima vârsta la 1500 a.Chr. – 500 p.Chr. Noile vârste, obținute în cadrul acestui studiu prin datări LSO ce provin atât din stadii de evoluție mai vechi (probele L1, L2) cât și mai tinere (probele I1, C1) ale lobului Dunăvăţ, plasează formarea lui între sec. I a.Chr și sec VII p.Chr., fiind astfel mult mai tânăr și mai activ decât  s-a propus înainte.

Dacă urmărim poziția țărmului sudic (Saele) de la momentul fondării orașului, menținerea unei rate de progradare de 1-1,5m/an poate fi dedusă din succesiunea grindurilor cel puțin pentru primul secol. Această tendință a fost întreruptă, după cum indică poziția grindului C care taie setul vestic de grinduri din câmpul marin Saele, inițial orientate N-S, pe o direcție NNE-SSV. Întreruperea nu poate fi pusă pe seama unui factor marin local și incizia discordantă a grindului C – care se distinge în partea nordică a câmpului Saele, între celelalte grinduri laterale cu altitudini de până la 2 m mai mari, iar în parea sudică prin îngroparea acestuia – poate reflecta o deformare tectonică semnificativă produsă între 700 a.Chr. – 1100 p.Chr., ceea ce corespunde cu un hiatus în succesiunea grindurilor. Dispariția rapidă a capătului distal al grindurilor mai vechi sub cele mai noi, formate în ultimul mileniu, sugerează că primele au fost scufundate. Totuși, setul estic de grinduri este actualmente emers, fără o tendință clară de descreștere în profil transversal, această caracteristică indicând probabil încetarea subsidenței. Lobul deltaic Dunăvăț a atins dezvoltarea sa maximă în jurul sec. VII-VIII p.Chr., când se extindea în aval până aproape de coasta nordică a Histriei.

 

 Configurația morfologică post histriană (650 p.Chr. – prezent)

 

Măsurătorile topografice și analizele stratigrafice, realizate in situ, prin efecturea de carote cu auger-ul în nordul și sudul grindului Saele, relevă poziția dominantă a grindului C, care corespunde contactului dintre Saele Vechi (vest) și Nou (est). Grindul C este format în majoritate din scoici și fragmente de scoici (ex: Mytilus sp., Cardium sp.) dispuse în strate cu grade diferite de compactare. Acesta pare să urmeze aliniamentul unei falii, la est de care fostele grinduri s-au scufundat, iar noul set Saele s-a dezvoltat târziu între 1100-1300 p.Chr. în urma apariției bruște a sedimentelor danubiene în această zonă, prin transport în lungul țărmului.

Profilele transversale topografice și stratigrafice realizate atât în partea centrală, cât și în partea sudică a câmpului marin Saele arată o dezvoltare laterală suborizontală a grindurilor, conformă cu succesiunea vârstelor lor și pierderea treptată în adâncime, spre sud, a contactului dintre cele două unități. Creșterea adâncimii depozitelor eoliene pe grindurile din extremitatea vestică a câmpului marin Saele ar putea indica o ușoară subsidența (≤ 0,5 mm/an) a acestei zone periferice sub influența modificărilor tectonice care au generat apariția lacurilor Nuntași și Histria.

Pe baza reconstituirilor volumetrice, raportate la localizarea vârstelor LSO și la altitudinea grindurilor și adâncimea dinamică (closure depht) (-10 m), transportul de sedimente în lungul țărmului (LST), specific unor condiții sedimentare neîngrădite (post 1050 p.Chr.) pe țărmul de est al câmpului marin Saele, a fost calculat la 1,0 – 1,2 x 106 m3/an.

Grindul tânăr Saele s-a format mai repede decât grindul mai vechi Saele, concomitent cu o schimbare a direcției de depunere de la V-E la NV-SE, care trebuie legată de colmatarea treptată a acestui golf din aval, ce reprezintă capătul celulei litorale. Rata de progradare a țărmului reflectată de vârstele LSO a fost de zece ori mai mare decât cea a setului vestic de grinduri (Saele Vechi), măsurînd 10-15 m/an, cu valori mai mari înregistrate în aval. Interpretăm această rată mare a progradării ca fiind rezultatul unei creșteri bruște a aportului de sediment într-un mediu cu energie mică a valurilor. Noile vârste indică faptul că aportul sedimentar abundent a atins maximul în sectorul costier histian începând cu sec. VII-VIII p.Chr. (probele L3 și C1). Ținând cont de orientarea câmpului marin, presupunem că aceasta s-a întâmplat când lobul deltaic Dunăvăț situat în amontele curentului (la N) a început să fie erodat, alimentând cu sediment curenții din lungul țărmului, care mai apoi l-au transportat și depozitat în zone mai adăpostite ale acestuia. La 2-5 km est de Saele se află grindul Chituc, ce a început să se formeze la cca. 700 p.Chr. ca o barieră litorala aliniată aproximativ V-E. În aval, grindurile se aliniază la un unghi din ce în ce mai scăzut, devenind orientate NE-SV, urmând tendința naturală de a atinge un echilibru (Hsu si colab., 2010). Grindul Chituc este considerat în unanimitate ca fiind cea mai tânără formațiune marină, datorită poziției sale cea mai apropiată de mare dar și lipsei urmelor arheologice. Formarea lui a fost estimată ca începând între sec. al II-lea a.Chr. (Pippiddi, 1983) și al sec. al III-lea p.Chr. (Bleahu, 1962) sau al VI-lea p.Chr. (Cotet, 1960, Panin, 1983, 2003). În acest caz, vârsta de cca. 700 p.Chr. a celui mai vechi grind (sectorul nordic) este în acord cu cea mai tânără vârstă anterior estimată. Cercetări magnetometrice ale sedimentelor de pe fundul lacului Sinoe sugerează continuarea părții estice a grindului Saele cu bariera Chituc (Mihăilescu si colab., 1983; Dimitriu si colab., 2004).

Deși mulți autori au remarcat asemănarea dintre Saele estic și Chituc, continuă să le considere ca având vârste diferite și interpretează prezenta configurație pe seama unei faze transgresive marine care a dus la transformarea golfului Sinoe într-o lagună ca urmare a formării barierei Chituc (Bleahu 1962; Coteţ 1966; Panin 1983; Panin 2003).

Recent, Giosan și colab.(2006) au propus două scenarii posibile: fie ele s-au format în același timp pe laturile unui golf, fie Chituc este mai tânăr decât Saele.

Noile vârste absolute, obținute în cadrul acestui studiu, ca și semnalul magnetometric al sedimentelor lacustre și geometria grindului nisipos indică evoluția comună a compartimentului estic al câmpului Saele și a Chitucului, care au format un grind continuu cel puțin între 1050 și 1340 p.Chr.

De fapt, vârstele înregistrate pe Saele estic sunt contemporane cu cele din centrul Chitucului, în timp ce ultimul interval (1400 p.Chr. – prezent) corespunde formării Chitucului sudic. Masivul grind Chituc-Saele s-a separat în două o dată cu apariția lacului Sinoe.

Cum cele mai tinere grinduri, care astăzi sunt submerse în apa lacului Sinoe, au vârste între 1280 – 1340 p.Chr., presupunem o vârstă maximă pentru formarea lacului în partea de sud de cca 1400 p.Chr.

 

În ceea ce privește evoluția lobului Dunăvăț în ultimii 1300 ani, cea mai puternică eroziune a avut loc în părțile centrală și nordică, după ce brațul Dunăvăț a fost abandonat (Panin, 2003), în timp ce subsidența activă local a dus la scufundarea partii din aval și a initiat formarea bazinului nordic al lacului Sinoe. Astfel, cea mai mare parte a lobului a fost distrusă, singura urmă rămânînd bariera Lupilor.

 

5. Concluzii

Noul context geocronologic stabilit în cadrul acestui studiu pentru regiunea costieră Histria, descrierile stratigrafiei sedimentelor lagunare și ale câmpurilor marine și datele topografice redând configurația in profil transversal a altitudinii unităților morfosedimentare Saele și Chituc stau la baza formulării noului scenariu privind progresia schimbărilor mediului costier histrian pe parcursul ultimelor cinci milenii. Datele obținute furnizează noi evidente referitoare la factorii care au controlat aceste schimbări la scară macro-temporală: fluxul sedimentar, nivelul local al mării și tectonicitatea regională. Acest studiu propune un nou model al evoluției costiere a regiunii Histria, de la stadiul de golf marin conturat după transgresiunea postglaciară până la cel actual de sistem lagunar compus din câmpuri marine, bariere litorale și lagune. Rezultatele acestui studiu contribuie la conturarea unei noi ipoteze privind impactul schimbărilor costiere asupra cetății Histria. Înființarea cetății în sec. al VII-lea a.Chr. indică faptul că la acea vreme existau în zonă condiții favorabile construirii unui port așa cum este atestat în documentele arheologice și epigrafice (Pippidi, 1983).

Reconstituirea poziției vechilor linii de țărm pe baza noilor vârste absolute obținute și documentele arheologice sugerează întemeierea orașului pe un afloriment de șist verde la adăpostul căruia s-au acumulat sedimente marine sub forma unui tombolo. La aproximativ 10-20 km N (în amonte), acum 1900-1300 ani se dezvolta un lob deltaic sub acțiunea brațului sudic al Dunării funcțional la acea vreme: Dunavăț. Cel mai probabil, o bună parte din sedimentele transportate de curenții de țărm predominant dinspre N spre S, trecea dincolo de acesta contribuind decisiv la scăderea adâncimilor din fața orașului. Acest lucru a dus la îngreunarea accesului vaselor maritime și la declinul activității portuare.

În succesiunea cronologică a grindurilor din componența câmpului marin Saele a fost identificat un hiatus de aproximativ 2 milenii (720 a.Chr. – 1030 p.Chr.) corespunzător liniei de contact dintre cele două seturi de grinduri cu orientări și cronologii diferite (Saele Vechi/Saele Nou). Acest contact se distinge pe teren printr-o creastă alcătuită predominant din material cochilifer puternic fragmentat care secționează oblic, pe direcție NE-SV setul de grinduri vechi. Această particularitate morfologică nu reprezintă o trasătură comună sectoarelor costiere cu dinamică  progradantă, în condițiile în care nivelul marin local s-a menținut cvasi-stabil. Stabilitatea documentată a nivelului marin local și contexul neotectonic activ al zonei fac ca geneza aceastei creste să fie interpretată ca o dovadă a activității neotectonice din zona Histria. Cel mai probabil la E de această creastă de contact, subsidența activă a dus a îngroparea grindurilor aparținînd setului vechi concomitent cu blocarea sau încetinirea construcției unor noi grinduri pe parcursul activității orașului. Reconstituirea configurației geografice la N de așezare sugerează că lobul deltaic Dunavăț a atins extinderea maximă în intervalul secolelor VII-VIII p.Chr., arealul de influență a acestui centru depozițional extinzîndu-se în aval până aproape de țărmul N al orașului. În consecință, în acest interval temporal este plasat și momentul decuplării orașului de mare. Subsecvent, părțile nordică și centrală ale lobului Dunavăț au fost afectate de procese de eroziune după schimbarea vechiului curs al brațului și abandonarea lobului (Panin, 2003). Acum 1300 ani driftul de țărm caracteristic coastei histriene a crescut spre 1-1,2×10⁶m³/an, contribuind la umplerea rapidă a celulei litorale reprezentată de golful deschis din fața grindului Saele Vechi. În consecință, în intervalul cuprins între acum 1300-720 ani, ratele rapide de înaintare ale liniei apei, de aproximativ 10-15m/an, au condus la înaintarea rapidă a liniei apei și la construcția câmpului marin Saele Nou-Chituc, în părțile sudică și estică ale acropolei. Mai târziu, acest câmp marin a fost secționat în două unități distincte prin apariția lagunei Sinoe. Contrar opiniilor anterior formulate, care legau geneza lacului de o transgresiune marină recentă (transgresiunea histriană) sau morfodinamicii costiere[1], o serie de evidențe de natură geomorfologică și arheologică, precum formarea cvasi-concomitentă în intervalul de timp cuprins între acum 1200-600 ani a crestei de contact dintre Saele Vechi si Saele Nou, apariția lacurilor Histria, Nuntași și Sinoe, subsecvent formării câmpului marin Saele-Nord Chituc așa cum o demonstrează noile vârste absolute obținute pentru aceste unități  precum și artefactele aflate în prezent submerse în cadrul acestor lacuri, susțin activitatea neotectonică drept factorul principal care a controlat reconfigurarea regiunii costiere Histria înainte, în timpul și după dispariția cetății Histria.

 

Alexandrescu, P., 1966. Necropola tumulară. Săpături 1955-1961, în Condurachi, E. (ed.), Histria II, București.

Alexandrescu, P., 1970. Peisajul histrian în Antichitate, Pontica 3, 77-85.

Alexandrescu, P., 1978. Notes de topographie histrienne, Dacia NS, 22, 331-342.

Alexandrescu, P., Schuller, W. (eds.),1990. Histria. Eine Griechenstadt an der rumänischen Scwarzmeerküste, Konstanz.

Antipa, G., 1914.Câteva probleme Ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunării, An. Acad.Rom. Mem. Sect. St. 2 (36), 61-135.

Bhattacharya, J.P., Giosan, L., 2003. Wave-influenced deltas: Geomorphologic implications for facies reconstruction, Sedimentology 50, 187–210.

Bleahu,  M., 1962.Observaţii  asupra  evoluţiei  zonei  Histria  în  ultimele  trei  milenii,  Probleme de Geografie 9, 45-56.

Brückner H., 1997.Coastal changes in Western Turkey. Rapid delta progradation in historical times. In: BRIAND, F. (ed.): Transformations and evolution of the Mediterranean coastline. (Bulletin de l’Institut Oceanographique, No. Spécial 18). Monaco: 63-74.

Brückner H., 2003. Delta evolution and culture–aspects of geoarchaeological research in Miletos and Priene. In: Wagner, G.A., Pernicka, E., Uerpmann, H.P. (Eds.), Troia and the Troad–Scientific approaches. Springer Series: Natural Science in Archaeology. Berlin,Heidelberg, New York, pp. 121–144.

Brückner H., Vött A., Schriever A., Handl M., 2005. Holocene delta progradation in the eastern Mediterranean – case studies in their historical context. Méditerranée, revue géographique des pays méditerranéens 1-2: 95-106. Aix-en-Provence.

Brückner, H., Kelterbaum, D., Marunchak, O., Porotov, A., Vött, A., 2010. The Holocene sea level history since 7500 BP- lessons from the eastern Mediterranean, the Black and Azov seas, Quaternary International 225 (2), 160-179.

Canarache, V., 1956. Observaţii noi cu privire la topografia Histriei, Studii si Cercetari de Istorie Veche 7, (2-3), 289-315.

Condurachi, E. (ed.), 1954. Histria. Monografie arheologică 1, București.

Coteţ, P. V., 1962. Câteva date asupra evoluţiei paleogeografice cuaternare a regiunii Istria, Materile si Cercetari Arheologice 8, 424-431.

Coteţ, P. V., 1966. Ţărmul Mării Negre şi evoluţia lui în timpuri istorice (cu privire specială asupra regiunii Histria), în Condurachi, E. (ed.), Histria II, București, 337-352.

Dan, S., Stive M.J., Walstra,D.J.R., Panin N., 2009. Wave climate, coastal sediment budget and shoreline changes for the Danube Delta. Marine Geology 262 (1-4), 39-49.

Dimitriu,  R.G.,  Oaie,  Gh.,  Szobotka, cialisfrance24.com  Şt.,  Gomoiu,  M.T.,  Sava,  C.S.,  Secrieru,  D.,  Fulga,  C., Sosnovschi, E., Anghel, S., 2004.Cartografierea geologică şi geofizică a sectorului Sinoe, CERES, Raport stiintific

Dimitriu, R.D., Oaie, Gh., Gomoiu, M.J., Begun, T., Szobotka, St., Radan, S.C., Fulga, C., 2008. O caracterizare interdisciplinară a stării geoecologice a Complexului Lagunar Razelm-Sinoe, Geo-Eco- Marina 14(1), 69-74.

Giosan, L., Donnelly, J. P., Constantinescu, Şt., Filip, F., Ovejanu, I., Vespremeanu – Stroe, A., Vespremeanu, E., Duller, G.A.T., 2006. Young Danube delta documents stable Black Sea level since the middle Holocene: Morphodynamic, paleogeographic, and archaeological implications, Geology, 34, 9, 757-760.

Hsu, J.R.C., Yu, M.-J., Lee, F. –C. & Benedet, L., 2010 Static bay beach concept for scientists and engineers: A review, Coastal Engineering 57, 76-91.

Höckmann O., Müller U., Peschel G., Woehl A.   1997. Histria an der Küste des Schwarzen Meeres.    Prospektionsarbeiten im antiken Stadtgebiet, Antike Welt 28, Heft 3, p. 209-216.

Höckmann  1999. Der Hafen von Histria. Unterwasserprospektion   zur Suche nach dem antiken Hafen von Histria ( Rumänien) im Jahre 1998, Skyllis, Zeitschrift für Unterwasserarchäologie, 1, 35-45.

Jonhson 1919    Jonhson, J.W., Shore processes and shoreline development, New York.

Kayan I., 1999. Holocene stratigraphy and geomorphological evolution of the Aegean coastal plains of Anatolia. Quarternary Science Reviews 18: 541-548

Lambrino, M. F, 1938. Les vases archaïques d’Histria, București.

Marriner N.,2007. Geoarchaeology of Phoenicia’s buried harbours: Beirut, Sidon and Tyre 5000 years of human-environment interactions, PhD thesis, Université Aix-Marseille I UFR des sciences géographiques et de l’aménagement Ecole doctorale : Espace, culture, societies 355.

Masselink, G., Hughes, M.G., 2003. Introduction to coastal processes and geomorphology. Hodder education

Mihăilescu, N., Rădan, S., Artin, L., Rădan, S., Rădan, M., Vanghelie, I., Modern sedimentation in the Razelm-Sinoe Lacustrine Complex, Anuarul Institutului de Geologie si Geofizica, 62, 297-304.

Moisil, C., Antichităţi creştine din Istros, BCMI 2, 165-170.

Murray, A.S., Wintle, A.G., 2002. Luminescence dating of quartz using an improved single-aliquot regenerative-dose protocol, Radiation Measurements 32, 57–73.

Murray,  A.S.,  Wintle,  A.G.,  2003.The  single  aliquot  regenerative  dose  protocol:  potential  for improvements in reliability, Radiation Measurements 37, 377–381.

Panin, N., 1983. Black Sea coast line changes in the last 10,000 years: a new attempt at identifying the Danubes mouths as described by the Ancients, Dacia N. S. 27, 175-184.

Panin,   N., 2003. The   Danube   Delta   geomorphology   and   Holocene   evolution:   a   synthesis,  Geomorphology: relief, processus, environment 4, 247-262.

Pârvan, V., 1915 Rumänien (Archäologische Funde im Jahre 1914), ArchAnz 4, 253- 270.

Pârvan,V., 1916.Campania a II-a de săpături la Histria. Raport asupra activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în cursul anului 1915, Bucureşti, 18-20.

Pippidi, D.M., 1983. Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. 1, Histria şi împrejurimile, Bucureşti.

Pirazzoli, P., 1991.World Atlas of Holocene Sea-Level Changes, Elsevier Oceanography series.

Sunamura, T., Mizuno, O., 1987. A study on depositional shoreline forms behind an island, Annual Report Institute Geosciences, University of Tsukuba, 13, 63-78.

Ştefan, A. S., 1987.Évolution de la côte dans la zone des bouches du Danube durant l’Antiquité, în: Déplacements des lignes de rivage en Méditerranée d’après les données de l’archéologie, Editions du CNRS, Colloques Internationaux, Paris, 191-209.

van Heteren, S., Huntley, D.J., van de Plassche, O., Lubberts, R.K., 2000. Optical dating of dune sand for the study of sea-level change, Geology 28, 411–414.

Vespemeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. Bucureşti, 255.

Vespemeanu-Stroe, A., Tatui, F., 2011. North-Atlantic osscilations signature on coastal dynamics and climate variability of the Romanian Black Sea coast, Carpathian Journal of Earth and Environmental Sciences 6 (1), 135-144.

Vött A., Brückner H., Schriever A., Handl M., Besonen M., van der Borg K., 2004. Holocene coastal evolution around the ancient seaport of Oiniadai, Acheloos alluvial plain, NW Greece. In: Schernewski, G., Dolch, T. (Eds.), Geographie der Meere und Küst en. Coast li ne Repor t s, vol . 1, 43–53. Rost ock- Warnemünde.

Zirra, V., Alexandrescu, P., 1957. Şantierul arheologic Histria: sectorul necropolei tumulare.  Materiale şi Cercetări Arheologice 4, 22-31.

Yanko-Hombach V., Gilbert A.S., Panin N., Dolukhanov P.M. (Eds.). 2007. The Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement. bbSpringer,123, Dordrecht, The Netherlands.